Suflet nins

In gindul meu vei fi mereu,

Un dulce vis, aprins cindva.

Uitat si stins cu suflet nins

Si reaprins doar cu privirea.

Uitat ai fost deatitea ori,

Deatitea ori te-am reaprins

Trecind prin mine cu fiori,

Ramii numai un suflet nins.

Dorit si strins atit de tare

Chemat, strigat, plin de durere,

Pierdut de atitea ori in zare,

Atit durut de nepasare.

Acoperita-mi e iubirea,

De al meu vis, de ochii dulci,

In singe-ti am acum privirea

Si strop cu strop din mine curgi.

Viseaza-ma cum te visez,

Plin de mistere si de faima

Scurs printre degete de argint,

Cuprins de dragoste si teama.

Asteapta-ma sa iti soptesc

Dorinta grea cu suflet nins

sa te respect si te iubesc

o viata-n albul paradis.

Zareste-ma, sa ma opresc

Sa iti aud a ta chemare

Doreste-ma cum te doresc

Caldura da-mi cind cer iertare.

Risipa-mi valul de asteptare

Si crede in mine, crede in noi

Alunga-ti fraza de negare

si dorul cel simtim in doi.

Uimeste-ma cu a ta privire

Cu al tau sarut fermecator

Cu zimbetul incintator

Cu suflet nins de greu si dor.

Aduna-ma din amintiri

Din timpuri si bucati de cer

Si cerne-ma din rascoliri

din soapte ce ma fac sa sper.

Rasari pe cerul meu istet

Prin greutati mari, rasturnate

Printr-un destin greu si maret

Peste puterile aruncate.

Incearca sa ma intelegi

Prin vise pline, ocolite,

Nu incerca acum sa stergi

Atingeri goale, dar simtite.

Sopteste-mi de iti este teama,

Eu o sa ma intorc, o sa te ajut

Chiar de-o sa pling intr-o naframa

Te voi iubi, cum n-ai stiut.

Si multumita sunt de tine,

Macar ca nu stii sa iubesti.

Sufletul ti-l ning prin mine

Alaturi ca sa ma doresti.

Iti  daruesc tot ce-ti doresti

Ocean de lacrimi, de durere

In ochii mei tu infloresti

In ochii tai vad…doar mistere…

Ne-am pierdut credința

Printre spini și mărăcini,

Purtăm rănită ființa.

Prin minciuni si amăgiri,

Ne-am pierdut credința.

Am ajuns sa lăcrimăm,

De-ar fi lacrimi, dar sunt plastic.

La picioare ne închinăm,

Mincinoșilor  stilului clasic.

Cine am ajuns sa fim?

Fiare..dobitoci cu forța,

În flăcări o să ardem,

Ne-am pierdut credința.

Răul dăinuie în noi,

Seamănă ură, îndoială.

Nu mai sunt copii vioi,

Nu mai este nici sfială.

Nu mai este nici izvor,

Ca să-ti potolească setea.

Nu mai este nici un dor,

Ne-am pierdut credința.

Tristețea ultimului drum

M-am desprins de o ramură,

și-am plâns.

M-am ascuns într-o gaură,

și-am stins.

Am presurat bucurii,

dar nu s-au simțit.

Am ascultat isterii,

de care, m-am îngrozit.

Am dobândit durerea,

Prin ce metoda, n-o stiu.

Am vrut sa am mângâerea,

Pe care, acuma o scriu.

Am aruncat frumusețea,

La ce foloseste acum?

Cind pamintul e cuprins de tristetea,

Ultimului drum…

O lume a De Ce-urilor...

M-am trezit intr-o lume trecuta sub cerul lunii demult parasit de viata frumoasa

pe care o creem noi atunci cind  ne vine imaginatia si care din tot sufletul vrem

s-o daruim celor mai tristi ca noi. Viata ne duce pe diferite  drumuri si nu ne imaginam ca putem pierde bunul simt si dragostea celor care ne-au facut sa ne simtim importanti.

M-am prefacut intr-o ramura uscata si buna numai de aprins focul.  Am trecut prin greutati, dar nu m-am plins, caci viata a sters totul, lasind o pata neobservata si totusi cu mari ramificatii in adinc.

M-am spulberat de multe ori, doar pe citeva clipe, ca atunci cind revin, durerea sa fie si mai mare...

Nu m-a inteles nimeni...  dar… am mers mai  departe.

 Acum nu vreau nimic, doar ca nu mai am puterea sa string totul in mine... sentimentele ies singure formind un sirag frumos... si totusi dureros...de lacrimi, de durere, de singuratate, de frig, raceala, sumbra tacere. am explodat... si totusi e putinul pe care il pot spune.

 Din ginduri negre, dar acoperite mereu de dantela celei albe, am creat, sper eu lucruri de care sa se bucure orice suflet, indiferent de maretia lui, caci toti gresim, mai mult sau mai putin.

Singura greseala este ca nu stim sa apreciem oamenii, nu pentru ceea ce vedem, ci pentru ceea ce ascunde inima si gindul lor curat.

 Nu de vorbele alea filosofice pe care multi nu le inteleg, tine lumea, ci de simplitatea pe care pot so exprime printr-un simplu gest, dar  intunecimea mintii te cufunda atunci cind nu  stii sa o cirmuesti.

 Leziunile pe care ti le provoaca minciuna, dor mai tare decit ai suferi de o boala grea, si asta nu o spun numai eu,  o spune o lume intreaga.

Nu-ti trebuie facultate de psihologie ca sa citesti in ochii unu bolnav de

urit, de durere care este provocata de nustiu care visuri straine.

Simpatia pentru persoanele care au reusit sa-si dobindeasca frumusetea interioara si nu numai cea exterioara nu va muri niciodata, pentru ca ele merita

cu adevarat sa cucereasca universul. Pacat ca uneori ne ingropam noi singuri aceste valori.

Si marginea unei prapastii e singura scapare pentru unii, pentru alti fruntea ridicata sus si increderea in sine.

Nu moartea iti aduce linistea, ea e sfirsitul de la care nu te mai poti intoarce si s-o ei iarasi de la inceput.

 Adevarul este ca ne temem de noi insine si ca ne este teama sa ne mai oferim o sansa atunci cind avem nevoie de ea.

Si cit de multe lucruri imi doresc sa spun uneori... sa impart bucuriile si tristetile cu cineva care chiar ma intelege si imi ofera sprijinul sau. Cite lucrururi marunte ma fac sa fiu fericita si cite lucruri mari ma fac sa pling...

Poate e tirziu sa-ti ceri uneori iertare dar, nu-i niciodata tirziu sa te caiesti si  sa-ti para rau ca ai facut pe cineva sa sufere. Miraculoasa este puterea de a ierta, de a mai da o sansa, de a fi fericit. Sunt mindra macar de un lucru pe care il fac si il respect... ma doare CIN VAD ATITA LUME SUFERINDA. CIND CERUL SE INTUNECA.Cind lumea e rea si ranchiunoasa, Cind valorile morale sunt ingropate de cele materiale.Cind doi frati se cearta, pentru ca nu pot imparti mostenirea. Cind un sarac cere ajutor si ii intoarcem spatele, cind un copil plinge si nu ne ajunge bunatate pentru ai incalzi inima. Cind parintii ne asteapta, iar noi, rataciti de ginduri si interese, uitam de ei…cind putem sa ne aducem bucurie azi in viata si din inconstiinta, o aminam…ca uitam sa mai reaprindem flacara bucuriilor, sperantei….DE CE? E intrebarea care multi se tem sa se intrebe, ca cautind raspunsul la ea, le-ar fi greu sa infrunte realitatea, dar nu stiu ca le-ar fi mult mai usor sa traiasca…..

 Sunt neputincioasa…in universul meu,ma regasesc, dar sunt neputincioasa…

Se destrama vise, sperante, amintiri , taine mistere, abisuri…exista atit de multa lume suferinda, exista atitia oameni plini de durere, exista atita indiferenta, atit de multa…

Ni se pare ca suntem buni, mari, frumosi, sinceri, intelegatori, dar de fapt…acestea sunt doar o masca sub care se ascund multi dintre noi…oare citi sunt in stare sa asculte, atunci cind li se vorbeste?

Oare citi sunt in stare sa dee o mina de ajutor la disperare?

Oare citi din noi sunt in stare sa-si calce pe inima si sa ceara iertare?

Oare va veni o zi cind sa ne trezim sis a evadam din iadul in care am fost blestemati sa intram?apoi, cu ochii legati, sa nu deslusim niciodata binele…

Cel mai dureros este ca nici eu, nici tu, nici el..nu putem schimba nimic separati…doar impreuna, unindu-ne si ajutindu-ne unul pe altul…putem vedea lumina, putem trece prin ea..ca niste eroi adevarati.